Half Marathon Des Sables Fuerteventura
Articol preluat de pe blogul personal al Adelei Tarpan.
"La intrebarea "care este modalitatea perfecta de a petrece timpul pentru tine?" am raspuns intotdeauna "la plaja, cu o carte in mana (cu orele)". As putea alterna cu: pe canapea, cu o carte in mana si inca doua-trei alaturi. Si totusi. Blogul acesta este despre cum am ajuns sa particip la o competitie de alergare montana in fiecare luna. si sa-mi placa cel putin la fel de mult." - Adela Tarpan
Half Marathon des Sables Fuerteventura – 120km, 4 zile.
Pregătirea – echipamentul
Pregătirea – echipamentul
Am de ales între o pereche Salomon Speedcross Pro testată în condiții de căldură (Cozia), ploaie și grindină (Transylvania 100 și Retezat Skyrace), care nu mi-a făcut nici o bășică și s-a comportat super bine pe stânci și o pereche Hoka One One Challaneger ATR 2 testată la Cindrel cu succes și la Făgăraș x2 unde mi-a zdrelit degetele și am crezut că rămân fără tălpi pe pietre. Optez pentru Salomon, pentru că și în Maroc am avut Salomon și a fost ok, pentru că sunt mai mari și stiu că se vor umfla picioarele și pentru că deși sunt mai rigizi, la pietre se comportă impecabil.
Celus îmi pregătește încălțările pentru gaitere, lipind bandă adezivă cu mare atenție pe margini. Gaiterele (labele de Donald Duck) s-au comportat foarte bine, n-au lăsat deloc să intre nisip.
În rest, ca echipament am rucsac MDS, fustă și bluză WAA (furnizorul oficial al competiției), șapcă și geacă pentru seară de la Decathlon, jambiere Compressport, tricou cu mânecă lungă de la Ciucaș x3, sac de dormit Trim de la Montrek și, pe ultima sută de metri, saltea mica Decathlon de 400 g.
Cu rucsacul mă voi împăca foarte bine, fără dureri sau răni la umeri (m-a ros puțin doar la brațe), iar buzunarele și borseta sunt foarte utile și încăpătoare. Despre fustă și tricou nu prea am ce să zic. Suntem toate fetele decorative în costumul WAA, fusta e ok, deși cam grea și se va rupe nasol în contact cu ariciul de la rucsac, dar tricoul e dublat de buzunare pe toată circumferința mijlocului și rămâne ud, din cauza borsetei și buzunarelor toată ziua, ceea ce este neplăcut. De altfel, într-un act ratat, îl voi și uita în la Playtas. Mâncare deshidratată de la Adventure Food, testată în Maroc și batoane Rawbite (cel mai mult îmi place Lemon &Spice) și câteva geluri Isostar Lemon asigură cele 2000 calorii zilnice obligatorii.
După două încercări, rucsacul, cu tot echipamentul obligatoriu, e făcut și sunt gata de plecare.
După aproape 12 ore de călătorie, ajungem în Fuerteventura așteptând autobuzul 3 către Puerto del Rosario. Coborâm într-un orășel trist și adormit, plin de clădiri părăginite dar și de statui noi, impozante. În 5 minute suntem la hotel, frumos așezat pe faleză. E duminică după-amiază, totul e închis. Plecăm totuși pe faleză către cele 3 cârciumi recomandate de recepționer. Pe faleza modernă întâlnim alergători - turiști probabil. Pe partea cealaltă, pe bănci, zac în tihna de duminică localnici. Mâncăm o friptura bună de porc cu cartofi și bere și privim cu încredere ziua ce urmează.
Preziua cursei - verificarea
Refacerea bagajului, dimineata, nu-mi iese la fel de bine ca în exercițiile de acasă. Cumva e prea plin. Îmi e teamă de verificarea medicală. Tușesc încă urât așa că în aeroport, unde urmează să ne întâlnim cu ceilalți alergători și organizatorii, pentru deplasarea la Le Pared, mă opresc sa mai iau nurofen. Drumul până la Le Pared e deprimant. Nori joși dau peisajului vulcanic și arid ceva foarte trist. Case dărăpănate, capre slabe, tufișuri amărâte. Trecem pe lângă câteva hoteluri allinclusive, deloc atragătoare, în pustiu. Ne uităm la colegii de autocar, toți reprezentanți ai middleclass-ului european și mă gândesc - ce ne aduce împreună? Aflăm pe drum că s-au modificat distanțele și timpii pentru fiecare zi.
Ajunși la Le Pared mâncăm ceva, bem o cola, trecem la echipare. Costum WAA, încălțări Salomon, gaitere. Lipesc stickerele cu Lem’s, sponsorul meu. Trec neașteptat de ușor de controlul medical (am toate hârtiile în regulă, dar în coșmarurile mele mă așteptam să mă asculte cineva cu stetoscopul) și primesc o încruntătură la măsurarea greutății rucsacului. 9.5 kg. Mă întorc, mai las câte ceva la bagajul de proximitate care rămâne în grija organizatorilor până la final și revin cu un rucsac de 8.4 kg. Apoi fotografie la panou și 7 km deplasare lejeră către bivuac. Începe să plouă. Ne întrecem pe câțiva km cu locul 1, peruanul hotărât care își tot verifică și repoziționează rucsacul. Facem aproape 5 km/ora fără mari eforturi și asta ne dă un sentiment de mare încredere.
Ne alegem corturile (vom primi la final fiecare cortul în care a dormit și o pereche de bețe de trekking foarte ușoare) și ne acomodăm cam 2 ore până la ședința tehnică la care Patrick și Fernando ne povestesc despre MDS - unul despre semnificația concursului și curiozități despre participanți, altul tehnic, despre traseu. Primim și Roadbookul general, cu programul celor 4 zile, urmând ca profilul fiecărei etape să îl primim în dimineața respectivă, înainte de start.
Pentru ca rămânem hăhăindu-ne lângă vorbitori, ratăm momentul formării cozii la bufetul de seară. În prima seară, înainte de cursă și în ultima seară după finish vom avea masa oferită de organizatori. În rest mâncăm ceea ce cărăm - batoane și mâncarea deshidratată din plic. Ne culcăm devreme și în ciuda vântului și a ploii care lipește foița de cort de obraz și umezește lucrurile în cort ne trezim fresh și bine dispuse.
Ziua 1. Marți 26 septembrie
Ziua 1. Marți 26 septembrie
Ziua 1. Marți 26 septembrie
Ne trezim la 6.30 și după o primă și reușită tentativă de aprindere a focului, mâncăm. Eu cereale, Nicole paste carbonara. Strângem bagajul și plecăm spre autobuze - 2.7 km de coborare lejeră printre eoliene. Primim roadmapul - pare că ne așteaptă o cursă frumoasă și nu prea solicitantă de 25.5 km. Cred că ceva n-am citit bine.
Mergem cu autobuzele cam 50 minute către startul care se dă la ora 11.00. E deja cald. În așteptarea startului facem o poză pentru donatori de pe Galantom, aranjăm mai bine stickerele cu sponsorul Lem’s și postăm pe facebook.
Plec în alergare de la start cu sacul de 10 kg în spate. Am umplut camelbackul de 2 l și am și 2 bidoane de 650 ml. Dupa 3 km de urcare ușoară încă nu am suflu. O văd pe Nicole în fata și mă enervez, pe mine că nu reușesc să îmi intru în ritm, pe ea ca se mişcă bine pe urcare și nu mă așteaptă. Până la km 7 îmi revin și alerg pe coborare chiar bine și întrec concurenții pe care îi întâlnesc.
Urmează o trecere printr-un sat sărac și apoi intrăm pe o plaja superbă.
Mă opresc câteva secunde în Checkpoint (CP), unde ajung cu o ora înainte de termenul limită, umplu bidoanele și apoi o pornesc către cei 10 Km de plajă. Nisip fin în care mă afund la fiecare pas, o plaja goală, pustie în dreapta, o apă turcoaz, extrem de limpede în stânga. Ici colo câte un nudist sau un cuplu se plimbă agale.
Pe la km 16 sunt deja exasperată. Nicole pare și ea cam răpusă, dar e mai în față. Pare că are nişte certuri cu rucsacul. Pe lângă stânci mai găsesc câte un participant obosit, înmuiat de căldură.
Aproape ne prinde mareea și, ca să nu trecem prin apă, escaladăm niște stânci negre, ceea ce mai rupe monotonia. Apoi se termină plaja și începem o urcare/cățărare printre stânci într-un peisaj ireal de frumos. Până aproape de CP2.
Urcarea către CP2 este coșmarul zilei: scurtă, max 50m, aproape verticală, printr-un nisip foarte fin, perfect alb. Se înaintează îngrozitor de greu. Orice pas înainte e urmat de o alunecare. Se urcă în patru labe, pe lateral, cu furie. Furie față de cursă, față de nisip, față de voluntarii care strigă veseli încurajatori din varf: Anima! Anima! La mijlocul pantei un participant stă în fund și plânge. Alții zac culcați sub mese, sus. Ne odihnim două minute și pentru că avem grai să bodogănim, plecăm mai departe. La plecarea din CP ne depășește un concurent agitat, povestindu-ne precipitat că a fost sancționat cu 2 ore și o perfuzie pentru că luat-o prea tare și i s-a făcut rău.
Voluntarii ne spun că urmează 3.5 km de drum drept. A se citi o lungă, lungă urcare de dune care pare că nu se mai termină. Înainte de ultimii 500 m, grupuri, grupuri de competitori stau așezați pe margine, ca la picnic. Nu le mai trebuie. Alerg pe ultimii 500 metri și ajungem, după 6 ore în poartă unde ne îmbratișează Patrick Bauer.
Seara aflăm că deja 12 participanți au abandonat și că am avut o diferență de nivel de peste 1500 m. La evaluarea piciorelor nu ies prea bine. Am băşici pe talpă și la degete. Decid ca a doua zi să schimb șosetele (am două perechi) cu unele de compresie, un pic mai groase însă.
Aprindem focul, mai greu din cauza vântului. Repunem niște calorii și mai scăpăm de greutatea din rucsac.
Ziua 2 si Ziua 3: 27-28 septembrie – Tura lungă (63km )
Ziua 2 si Ziua 3: 27-28 septembrie – Tura lungă (63km )
Ziua 2 si Ziua 3: 27-28 septembrie – Tura lungă (63km )
Ziua 2 ne gasește la fel de pline de optimism. Deja ne-am făcut calculele și, după timpii din prima zi, ne e clar că ne încadrăm în timpii limită la CPuri. Mă deranjează cumva picioarele, dar mă îngrijorează, dar nu prea tare. Spăl, dau cu betadină, pun leucoplast și mă încalț relativ ușor. Îmi pun ceva mai puțină apă în camelbag și sunt mai ușoară cu un kg.
Mergem cei 2.7 km până la autocare, luăm roadmap-ul, mergem cam 2 ore pe soșele şerpuitoare, apoi încă 500 m pe jos către poarta de start, din nou pe o plajă. În așteptarea startului, care de data asta e și mai tarziu, la ora 12.00, ne întindem la soare pe pietre.
Primii 7 km până la CP1 sunt o plăcere. Mici urcări si coborâri, sporovăind, zâmbete cu colegii de concurs. Alergare ușoară pe coborâri, urcare în pas lejer.
Pe la km 13 am bășici seriose în talpa dreaptă. Mă descalț și nu-mi place de loc ce văd. Plecăm mai departe pe o coastă înaltă, frumoasă, paralelă cu oceanul. La CP 2 ajungem foarte bine, fără nici o problemă cu timpul. Tai un lime, mai pun niște săruri de rehidratare în bidon și plecăm.
Dupa km 18, CP2, unde ni se dau stickurile de semnalizare luminoasă, urmează o urcare foarte ușoară, dar foarte lungă (10km) și anostă, printr-o vale aridă. Nimic notabil. Adormitor. Din când în când, de pe șoseaua paralelă cu valea prin care ne târâm ne încurajează cu strigăte oameni. Din când în când ne latră câte un câine amărât. Miros de capre la un moment dat. O stâncă gri, palmieri așa de pricăjiți că nu au nici frunze. Nici n-am energie să fac poze. Sărăcie lucie. Ne întâlnim cu ambulanța. O concurentă are probleme, îi e rău. O revedem în CP3, mai tarziu, mai bine. Depășim un cuplu de oladenzi pe care i-am mai văzut în cursul zilei și care merg de mână. S-au oprit acum să mănânce.
La CP3 (km 28) ne oprim pentru o pauză de masă. Aprind focul. În jur, vreo 6 francezi super veseli se țin de glume, alți concurenți obosiți rezeamă un zid, vreo doi vomită discret să nu-i vadă voluntarii de pe ambulanță. Cuplul de olandezi pe care l-am depăsit pe traseu vine agale, de mână. Tatăl și fiul cu care ne-am întrecut tot drumul, Manuel și Manuel, ajung și ei. Tatăl e în formă maximă, fiul cam la limita leșinului. Rena, prietena noastră japoneză, singură, tenace, pleacă înaintea noastră. Cu energia reîncărcată începem și noi o urcare frumoasă pe înserare printre grădini și dealuri.
Pe măsură ce se întunecă, înaintăm către o zonă de munte. Urmează urcări abrupte și coborâri tehnice, unde 
bețele pe care astăzi le-am luat cu mine îmi prind bine.
Din când în când, de pe culmi, se văd luminile satelor. În față și în spate licăresc frontale. Din loc în loc, găsim câte un grup oprit să-și tragă sufletul. E răcoare, dar nu frig și reușim să ținem un ritm constant de 4km/oră. Pe la ora 23 ajungem la CP4 unde ne umplem bidoanele. Imediat după noi ajunge un grup vorbăreț de spanioli. Se scoate hamon, ne oferă și nouă. Mai tai un lime, mă schimb în bluza cu mânecă lungă și plecăm. Lângă pereți moțăie concurenți obosiți. Îi lăsăm pe spanioli la povești, așa că ne trezim singure pe traseu.
De aici începe alt film. Gen Blairwitch project. O potecă pietruită șerpuită, urcă vreo 5 km. Frumos, dar mi-aș dori să mai fie oameni. Se aud strigăte de coioți sau păsări ca nişte tânguieli de ajutor: Help! Help me! O întreb pe Nicole: Strigă cineva ajutor? Ea: Așa pare! Închidem frontalele, se opresc strigătele. Prea creepy. Mergem repede, cu capul în jos, atente la pași. Din când în când ma întorc, dar nu e nimic în spate. Nici o frontală. La un moment dat, după vreo 4 km, ne întâlnim cu un voluntar. Respir.
Poate aici e un moment bun să spun că voluntarii sunt super faini. Nu vorbesc toţi engleză, dar sunt săritori, veseli, neobosiți. Se mută de la o locație la alta, ne întâlnim în puncte de alimentare diferite, cu aceleași fețe zâmbitoare, pline de solicitudine.
Continuăm cu noaptea cea lungă: traversăm o şosea și încă 10 km de ocolișuri și singurătate până la CP5.
Începe să se simtă oboseala. Îmi împart traseul în bucăți mici de 3-4 km pe care le bifez în minte. Așa pare mai ușor.
Ajungem într-un sat adormit din care nu vedem nimic. Mergem printre grajduri cu mirosuri de animale și zeci de ochii sticlind în lumina frontalei. Deja, de oboseală, n-am direcție și mi se pare că frontala are o lumină foarte slabă. Mă clatin și merg din stanga în dreapta, noroc ca drumul e lat. Mă depășesc doi zombi la fel de legănați ca și mine și mi se confirmă faptul că am o frontală chioară.
Înainte de CP 5 Nicole cere o pauză. Stăm pe o margine de drum, ca muncitorii, cu capul pe brațe vreo 3 minute. La CP5 ne oprim câteva secunde, cât să ne lămurim care e direcția, dar nu mai mult. Vrem să ajungem odată. Ieşirea din CP e odioasă, printr-un șant, prin niște zoaie, prin gunoaie. Miroase a canalizare, alunecăm, e urât. Se aude oceanul, dar nu se vede.
Apoi urmează cei mai lungi 8 km ever. Începem să urcăm dune albe, care nu se mai termină. Lumina de la frontală nu mă mai ajuta, mi se pare prea slabă, dar nu am răbdare să caut baterii de schimb. Nu mai văd al doilea marcaj de oboseală şi mă ghidez după Nicole care e în față. Apoi mi se face rău. Mă opresc să iau un baton și Nicole dispare. În loc de o lumină în față văd 3, în mai multe direcții, și nu ştiu după care să mă țin. O iau în dreapta și îmi dau curând seama că nu e marcaj. Mă întorc și orbecăi vreo 5 minute până regăsesc drumul și pe Nicole. Merg ca în somn și nisipul alb îmi dă niște halucinaţii faine. Văd strada de la Câmpina cu zăpadă albă, ninsă proaspăt. În dreapta văd casa vecinilor. Sunt lumini aprinse înăuntru și e veselie, ca de Crăciun. Mă gândesc la Crăciun. Evident, când întorc capul e doar nisip.
Drumul coboară abrupt spre apă și nu îmi place. Oceanul e negru și prea aproape. Caut semnele spre mal, ele merg spre apă. O iau la fugă. În sfârșit drumul urcă din nou spre dune, mergem paralel cu apa acum. Am trecut de 62 de km. Strig către Nicole: Trebuia să fi ajuns deja! Nicole începe să caute un drum în stânga, apoi revine la semne, e la capătul puterilor și ea, se grăbește, nu mă așteaptă să-i spun ce am de spus, o bodogăn maxim, numai eu stiu! În sfârșit drumul face stânga pe dună. Iar pierd semnele. Și pe Nicole, definitiv. Văd tot felul de luminițe mergând în toate sensurile. Colorate. Se văd lumini peste creasta dunei, dar urcarea nu se mai termină. Mă împotmolesc la fiecare semn, deși drumul merge drept în sus. Bodogăn cu voce tare. Nu mai am chiar un bun control al direcției. E 5 dimineața și sunt pe drum de 17 ore. Ajung în vârf și văd corturile și poarta. Ajung bombănind, îmi iau porția de 5 l de apă și mă bag în cort să văd cum stau cu picioarele. Mă descalț foarte greu. Aproape îmi vine să tai șosetele. Mă apucă jalea. Băşicile s-au întins pe o treime de talpă și picioarele ard. Iau acul de siguranță de la numărul de concur, îl sterilizez cu bricheta, sparg bășicile, spăl picioarele, dau cu betadină, iau un nurofen și dorm 2 ore. Apoi mă trezesc, dau telefoane, postez pe FB, reiau procesul îngrijirii tălpilor, spăl hainele și îi fac semn lui Nicole: Hai să mâncăm! Aprindem focul cam într-o oră. Mănânc omletă, merg să iau cola cea rece, promisă, apoi adorm pe saltea afara. Realaxare. Drumul până la toaletele instalate pe deal îmi ia cam 30 minute de mers chinuit, legănat. Pe drum mă întâlnesc cu alți avariați. Ne evaluăm din ochi și ne încurajăm.
Mai vorbim cu Rena si cu Clementine, o olandeza stabilită în Grecia, cu 3 copii, relaxată și zen. În prima zi a venit ultima, apoi, la tura lungă a venit mai bine, în ritm constant, a ajuns la răsărit. Seara “gătim” paste. Nu ne e foame, dar trebuie să recuperăm ceva calorii. Ne culcăm pe la 20.00.
Ziua 4 – vineri 29 septembrie
Ziua 4 – vineri 29 septembrie
Ziua 4 – vineri 29 septembrie
Mă trezesc la 5.30, fac bagajul mult mai repede și mă apuc de aprins focul spunându-mi că data viitoare o să-mi iau hrană de preparat cu apă rece. Mă amuz singură la ideea de data viitoare. Nicole îmi dă ultimul plic de cereale Breakfast. Dintre toate plicurile Adventure Food, breakfastul e cel mai bun. Strângem și corturile, ude și pline de nisip. Le vom găsi la Las Playtas unde petrecem ultima noapte în cort. Plecăm spre autocar către stage 3. Durerea de tălpi este chinuitoare azi. Picioarele ustură, zvâcnesc, și fiecare pas e tortură. La start avem un pic de zambet, deși ne simțim amâdouă ca mica sirena din povestea lui Andersen.
Pentru ultima zi mă aștept la un traseu tehnic, cu urcări abrupte, dar traseul propus e chiar fain. Iau un ketonal înainte de start și alerg primii km cu mare plăcere. În jur, se vorbește despre cat de suportabile sunt durerile nașterii față de durerile de tălpi.
Urmează o porțiune vulcanică numita Mala Pais, neagră și stâncoasă.
Ajungem, nu stiu cum, cred că povestind ca să uit de picioare, într-un orașel unde o voluntară cu părul roșu și voce puternică strigă încurajări: Anima! Anima! La CP tai un lime (am avut 4, maxim răsfăț), apoi traversăm o plaja și pornim pe ultima urcare către view point înainte de Las Playtas. Imi fac o mică prietenă pe drum, o veveriţă simpatică.
Ajungem în varf, facem o poză și o luăm la fugă pe coborare.
Patrick ne felicită și ne îmbratisează așa, transpirate, ne luăm medalia și suntem fericite.
Apoi ne îndreptăm spre zona de corturi, pe pietriş, batem țăruși cam 15 minute, mergem la dușuri, trecem pe la punctul medical și ne așezăm la o terasă cu bere, nuggets și cartofi prăjiți.
Urmează premierea și cina festivă, minunat de bogată, care ne găsește cam ghiftuite deja. Eu sunt amețită de durere și din petrecere nu apuc mare lucru. Adorm târziu, chinuită de durerea de picioare, cu o muzică faină, optzecistă pe final de petrecere.
La 7, când ne trezim, Rena și Clementine nu mai sunt, dar ne luăm la revedere de la cuplul de olandezi. Strângem bagajul, pornim într-o lungă aventură prin complex către autocar, ajungem la aeroport, fac refill la pastile de durere și plecăm spre Puerto del Rosario și apoi către Corralejo unde ne așteaptă două zile de răsfăț pe plajă.
Mi-am zis în timpul cursei că mi-am dovedit mie ce aveam de dovedit. Că pot să termin și să mă bucur de cursa asta. Că nu mi-ar trebui un MDS plin ever. Dar am început deja să mă uit la MDS Peru pentru 2018.
VIDEO Prezentare HMDS Fuerteventura 2017
