Marathon des Sables Peru
Articol preluat de pe blogul personal al Adelei Tarpan.
Zilele de pregătire
Ajungem la Lima după un drum de peste 17 ore, toba de filme și surescitați. Din aeroport începem să recunoaștem rucsacii MDS și să ne salutăm cu diverși competitori. Cel mai simpatic e Christian, un elvețian de 50 ani, care ne spune ghiduș că e prima dată cand pleacă singur undeva, când zboară singur. Îl vom vedea înflorind pe durata competiției, bucurându-se de fiecare moment. După un somn bun la hotel plecăm cu autocarele către Nazca.
Drumul de 7 ore prin suburbiile Limei, printre satele de pe malul oceanului se transformă în 9 ore nesfârșite. Uneori vedem crestele Anzilor în departare, alteori vedem oceanul, dar cel mai adesea sărăcie cât vezi cu ochii.
Ajungem în bivuacul de langă Nazca seara târziu, ne preluăm corturile și după 2 ore de așteptare mâncăm ceva.
Adormim după ora 12.00 pentru ca la 5 dimineața să ne trezim într-o foială generală.
Competitorii agitați împachetează de zor, deși avem toată ziua pentru predarea bagajului de proximitate și pentru odihnă. Ne trezim și noi, selectăm încă o dată mâncarea, medicamentele, hainele de schimb și deja la 8.30 suntem gata. După o selecție drastică, eu am 9.5 kg, Nicole 10.4 și Celus 11 (fără apă). Dureros.
Ne odihnim restul zilei, cautând un pic de umbră (e deja foarte cald), aruncăm un ochi la ruinele Nazca și așteptăm ședința tehnică.
Din când în când trece câte o pală de vânt și cam asta e toată variația.
Seara, o familie de peruani în costume tradiționale ne binecuvântează competiția și ne povestește câte ceva despre tradiția Inca. Oficialități peruane imaculat îmbrăcate în alb mișună prin tabără.
La ședința tehnică ținută de Cyril și Fernando deja ne sunt clare niște lucruri: 1) că există niște tensiuni în rândul organizatorilor și Patrick Bauer nu va veni deloc și 2) că organizarea peruană fiind varză (seara ne-am uitat cu gura căscată cum voluntari scoteau baxurile de apă din mașini apoi le încărcau la loc, fără sens) toată coordonarea este înlocuită cu echipa de la Fuerteventura. Mai facem o oră jumătate de coadă pentru masa de seară și ne culcăm. Deja cistita mă supără urât și iau nurofen.
Prima zi - 28 noiembrie.
E 7.30 seara și sunt ruptă. Nici nu pot mânca. Sunt atât de obosită încât am o stare de greață și slăbiciune. Ziua de azi n-a fost foarte tehnică, nici foarte lungă: 37.2, dar deja nu mă înțeleg cu apa minerală și cistita m-a scos din ritm.
A început cu 10km printre ruinele de la Nazca, apoi 27 km prin valea secata a râului Nazca, prin nisip fin si gros, care intră prin gaitere. Ne-am descălțat de multe ori, am schimbat șosetele de 3 ori, dar tot suntem plini de nisip. E însă ultima zi când vedem vegetație și oameni. De mâine intrăm în inima celui mai arid deșert al lumii.
Destul de mulți participanți abandonează în prima zi. De o parte și de alta a văii echipaje de prim ajutor pun perfuzii. Înainte de ultimul check point ne întâlnim cu o americancă ușor disperată, rămasă fără apă. Îi dau apă de la mine. Am în exces. E ultima zi când voi căra așa mult.
Emmanuel, francezul simpatic și grijuliu din alvelola noastră de corturi a abandonat și el. Deshidratare, stare de rău, perfuzii. A rămas fratele lui, Alexander, care pare confuz și agitat.
Ziua 2 - 29 noiembrie 42.2 km
Cea mai tehnică zi, cu timpii cei mai strânși. A fost agonie și extaz. Agonie pentru că din 42 km, 20 au fost urcări - și știți cum sunt pentru mine urcările.
Unele și la unchi de 45 grade. Apoi coborâri tehnice pe dune. Totul dublat de o caldură insuportabilă. La 9.30 senzorul arată 56 grade, dar noi percepem ceva mai puține din cauza vântului foarte puternic. La un moment, pe urcare, am senzația ca mi se topește creierul si că-l elimin prin transpirație.
Urcările sunt întrerupte de dune spectaculoase, în forme ciudate, de scoici. În depărtare se vede oceanul.
Seara, ajungem la bivuac pe un vânt îngrozitor, cu greu ne punem corturile și ne ghemuim în sac. Azi aș fi mâncat, dar nici vorbă de aprins focul. Ca stare generală sunt cam slăbită si cufurică, dar fără cistita groaznică din prima zi, cauzată se pare de borseta care apăsa pe vezică. Schimbând borseta am scăpat de durere. Picioarele sunt și ele relativ ok.
Azi au abandonat peste 40 de concurenți, majoritatea la primul CP, iar atmosfera din tabără e tristă. Primim și primele mesaje de la prieteni și le citim în cort sub bătaia vântului.
Ziua 3 - 30 noiembrie
Trebuia sa fie ușoară. 32 km urcare domoală continuă pana la km 15, apoi dune. Ne-a rupt!
Nu știu dacă a fost căldura groaznică (azi n-a fost fir de nor pe cer), alimentația deficitară din ultimele zile, dunele care nu se mai sfârșeau și te terminau psihic, vântul și nisipul care m-au dovedit la capitolul bășici după 2 zile în care am reușit să mă păzesc cât de cât...sau toate la un loc, dar suntem foarte obosiți.
Alexander, vecinul nostru e atât de obosit încât nu-și poate monta cortul. Stă în genunchi, sprijinit în coate și frunte. Îl ajutăm. Celus e epuizat, cu frisoane, nu poate mânca. Se așează la umbră, iar eu cu Nicole ne apucăm de corturi. Nisipul e foarte moale și nu putem înfige cuiele, dar lângă noi apare vesel ca un cintezoi Christian, să ne arate cum să îngropăm cuiele în nisip. E super entuziasmat, ca un copil în prima tabără.
Celus intră în cort epuizat, iar Nicole și cu mine mergem la cortul medical să vedem cum stam cu bășicile. Acolo îl găsim pe celălalt coleg de alveolă Sebastian - un tip atletic, bine pregătit. E în frisoane, învelit în folia de supraviețuire. E ultima zi pentru el din păcate, a abandonat. După Clinique merg la cortul tehnic și trimit două mesaje, apoi la somn.
Ora 22.14 mă trezesc din nou cu diaree. Ajunsă în cort abia apuc să redeschid fermoarul să vars. Noroc ca nu am ce. Am frisoane. Topesc câteva minerale și o aspiriă, chiar dacă ştiu că am stomacul iritat pentru că tremur incontrolabil. Urechea stângă e o durere. Se pare ca am ars-o azi și nu pot dormi pe ea.
Ziua 4, 1 decembrie - tura lungă.
Mă trezesc abulică și mă pregătesc cu greu. După 4 scaune diareice și o durere puternică de stomac, mă chinui să înghit un baton și niste cereale. Merg la cortul medical să cer ceva pentru stomac, dar medicii au plecat deja în CPuri. Mă pregătesc de start, amețită.
La CP cer un pansament gastric. În această formă, pe la km 6 simt că nu mai pot. Icnesc la fiecare pas, vărs deși nu prea am ce, amețesc. Vorbim de varianta în care eu nu voi termina. Primii 50 care trec în fuga (au luat startul la 2 ore dupa noi) mănânc bucăți mici de baton. Plecăm.
Următorii 10 km printre dune sunt ok, deși e foarte cald. Se agaţă de noi Edward, un american tranzit cu care vom și termina, foarte vorbăreț.
Între CP2 și 3 mi-e din nou foarte rău, vomit și ma forțez cu greu să înghit Gaviston și bucăți mici de baton. Visez la o felie zemoasă de ananas sau la un suc de anans. Simt că mi-ar lua greața ca prin farmec.
Ajungem la CP3, mâncam ceva repede și pornim.
CP3 e pe o crestă de unde vedem apusul. În 5 minute e cumplit de frig, din cauza vântului.
Plecăm în pas voios și următorii 10 km sunt o joacă. Ajungem repede la CP4, km 42, unde câțiva oameni dorm. Ne oprim puţin, dar decidem să ne odihnim la CP5 dupa coborâre.
Drumul până la CP 5 e o luuungă coborare prin nisip. Marcajul e vizibil, din când în când voluntari în mașini de teren vin sa verifice cum suntem. Aproape chiori de somn ajungem aproape de CP 5 până la care trebuie să escaladăm și apoi să coborâm o dună enormă, cu nisip fin, alb. Sunt cam 200 m de coborâre halucinantă. La CP scoatem mecanic sacul, ne băgam în el și adormim instantaneu pentru o oră și jumătate. Ne ridicăm la 2.00 uzi si plini e nisip, înfrigurați si plecăm mai departe pe ultima urcare către CP6.
Ajungem la CP odată cu zorile, lumina și aerul sunt proaspete și revigorante. Mă simt în sfârșit relaxată iar pe drumul de coborâre către ocean și bivuac sunt chiar fericită. La finish ne așteaptă japonezul îmbrăcat în văcuță care ne aplaudă și ne face semne. A abandonat la începutul turei lungi și gestul lui de a sta să-i felicite pe toti concurenții mă emoționează.
Ziua 5 - 2 decembrie - liber
La bivuac îmi dau seama că sunt mai ok decât credeam și că partea grea a cursei a trecut. Nu-mi mai e teamă de abandon. Spăl hainele în ocean, dorm câteva ore, mănânc. Privesc valurile.
La un moment dat pe mal aleargă puzderie de crabi roșii iar japonezii îi prind pentru cină. Japonezii (8 rămași din cei 19 câți erau inițial) sunt cel mai guraliv și vesel grup din tabără. Happy!! e strigătul care se aude când și când din rândul lor.
Seară stoluri mari de păsări explorează plaja și o focă înoată aproape de mal.
Mă simt relaxată și bine, pentru prima dată după 6 zile și asta înseamnă mult! Am chiar și un pic de poftă de mâncare.
Ziua 6 - 3 decembrie ultimul maraton
E ora 20.30, m-am trezit din somn si mănânc nişte paste. Azi a fost ultima bucată lungă, 42 km, i-am făcut agale, eu și Celus venind de mână la final. Nu mi-au apărut bășici noi, azi am fost din nou cu şosetele injinji pe care le-am purtat și toată tura lungă. Sunt magice.
Au fost 42 km frumoși și deloc dificili, cu multe urcări și coborâri mici, unele foarte abrupte. Nu mai putem însă nici unul dintre noi mânca batoane sau bea apa și asta nu dă bine la energie.
Vedem păsări imense și urme de pumă, iar într-un mic golf găsim zeci de piei de focă uscate de soare.
Am ajuns înfrigurată si m-am dus la punctul medical era Mario, argentinianul plin de glume și chef de viață. Ne-am amuzat, am râs, până a venit Cyril să ia pulsul. Am aflat astfel de la el, lucru confirmat de alți participanți la MDS că Peru e sensibil mai greu față de Maroc ca suprafața de mers, ca diferența de nivel, cca 4500 fata de 1400, ca suport oferit participanților (corturi self managed vs gata montate).
Ziua 7 - 4 decembrie
Dimineața ultimei zile. Îmi propun să mă trezesc la 6.00, dar la 5.00 deja toată lumea e în picioare, pregătindu-se să evadeze. Lângă noi se pune muzică. Michael Jackson, anii 80. Terminăm bagajul mult înainte de startul prevăzut astazi pt 8.30. Pornim în ritm alert și zburăm cei 20 km până la final. Suntem primiți cu urale și veselie, dar e și un pic trist pentru că suntem îmbrățișați de toți cei care au abanonat pe parcurs. Scoatem steagul, facem fotografii apoi ne așezăm pe o bordură și bem suc de portocale.
Suntem finisheri la primul Marathon Des Sables Peru. Ne-a surprins și a fost mai greu și mai provocator decât ne-am așteptat, dar nu din punct de vedere tehnic sau sportiv ci prin lipsurile și privațiunile neaștepte. Adaptarea organismului la apă minerală, mâncarea liofilizată gătită cu apă minerală, vântul puternic și năucitor, durerile continue de cap date de căldură insuportabilă au fost mult mai dificile decât cursa în sine.
